Istoria cartilor de joc incepe undeva in Tibet, India sau China, regiune cunoscuta ca patria de origine si a altor jocuri clasice, cum ar fi sahul, dominoul sau GO-ul. Parintele cartilor de joc nu se cunoaste, desi unele legende chinezesti ii atribuie acest merit unui personaj celebru, pe nume Wu, un vasal al imparatului Kieh Kwei (1818-1767 i.Chr.), acelasi care ar fi inventat si GO-ul. Mai plauzibila pare ideea ca ele au avut un autor colectiv si s-au perfectionat in timp, in functie si de scopul urmarit – mistic sau decorativ.
Odata cu evolutia cartilor de joc, s-a inmultit si numarul jocurilor, iar regulile acestora s-au perfectionat continuu. in Europa, cartile de joc au patruns la sfirsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea, fiind semnalate in tarile mediteraneene, aduse, se pare, de arabi sau de marinarii italieni. Prima atestare documentara a cartilor de joc in Europa apare la cronicarul italian Nicolas de Covelluzo, care le semnaleaza in orasul sau natal, Viterbe, in anul 1379. El ne spune ca se juca “naibis”, un joc de origine indiana intitulat “naib”, care avea drept scop educarea copiilor, cartile avind reprezentate pe linga realitati ale vietii de zi cu zi, cum erau Papa, imparatul sau cersetorul si cele noua muze, cele sase virtuti si cele sapte planete, cunoscute in acea perioada.
In Franta, una din primele insemnari certe despre cartile de joc dateaza din anul 1392, cand regele Carol al VI-lea a cumparat trei seturi de carti aurite si frumos colorate de artistul miniaturist francez Jacquemin Gringonneur (Grigonier), care le-a confectionat din piele de oaie. Despre regele Carol al VI-lea (1380-1422), denumit si “Regele Nebun”, se spune ca era un patimas jucator de carti, organizind partide aprinse si interminabile cu favorita sa, Odette de Campdivers. Conform istoriei, si alti regi ai Frantei au fost mari jucatori de carti, mai ales dupa ce Caterina de Medici (1519-1589), sotia lui Henric al II-lea, si cardinalul Mazarin (1602-1661), au adus din Italia gustul pentru jocul de carti. Despre regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715), supranumit si “Regele Soare”, se spune ca obisnuia sa organizeze la Curte partide de carti pe bani, ruinindu-i pe nobili, cu a caror avere el si-a consolidat tot mai mult puterea. Trebuie mentionat faptul ca primele carti de joc erau executate manual si reprezentau mici opere de arta, din care cauza se vindeau la preturi foarte mari, fiind accesibile numai clasei avute.
Cartile de joc, interzise
De la aparitia sa in Europa, jocul de carti a avut nu numai sustinatori, ci si adversari inversunati. Episcopul de Wurtzbourg a interzis, in 1329, calugarilor din dioceza sa sa foloseasca, in timpul liber, cartile de joc, ca si Sf. Bernardin, care le-a ars, iar alti clerici chiar le-au anatemizat, pentru ca exista opinia ca cei care practica jocurile de carti au legaturi cu diavolul, fiind vrajitori. Boguet afirma ca diavolul se amesteca in jocul de carti fara sa-l vedem, si citeaza un conte italian “care iti pune in mina un zece de pica si tu vezi ca e rege de cupa, ceea ce confirma ideea ca exista un pact intre el si diavol”. Alfons al XI-lea, regele Castiliei, a dat un edict in 1332, prin care interzicea cavalerilor sa atinga cartile de joc. Intr-o ordonanta din 1398 a sefului politiei Parisului se arata ca multi meseriasi si cetateni isi paraseau locul de munca si familiile, in timpul zilelor lucratoare, pentru a merge sa joace carti, iar dupa ce isi pierdeau banii si toata agoniseala se apucau de furat si de tilharit, si de aceea el cerea in 1398 “sa se interzica persoanelor de o asemenea conditie sa joace in zilele lucratoare, altfel fiind pedepsiti cu inchisoare sau amenda, din care un sfert va reveni denuntatorului”. Si in Italia jocul de carti a fost interzis la inceput, fiind permis numai in zilele nelucratoare si numai in anumite locuri, iar pe 23 mai 1376, autoritatile din Florenta, printr-un decret, interziceau total jocul de carti. Se pare ca in Germania au aparut pentru prima data cartile de joc numerotate, si se numeau “Landsknecht” in Franta ele purtau numele de “Piquet”, iar in Spania, unde cartile de joc parodiau turnirurile feudale, li se spuneau “Hombre”.
Semnele cartilor de joc
De la inceput, cartile de joc au avut patru culori si patru semne: inima, frunza, ghinda si clopotel. Aceste semne au fost schimbate de francezi, care au introdus trefla, cupa, caro si pica, folosite si azi, iar la figuri, spaniolii au adaugat, pe linga regi si valeti, cavalerii. Pina in secolul al XVII-lea, numele figurilor se deosebeau de la tara la tara si chiar de la o epoca la alta. Timp de un secol, au fost acceptate urmatoarele nume pentru cei 4 regi: David, Cezar, Alexandru Macedon si Carol cel Mare; pentru valeti: Hector, Lahire, d’Ogier si Lancelot, ultimii doi fiind camarazi ai regelui Arthur, cavaleri ai Mesei Rotunde; iar pentru regine: Pallas, Argine, Rachel si Judith. Pe cartile de joc au mai aparut, de-a lungul timpului, Minerva, Hannibal, Solon, Platon, Cato, dar si Victor Hugo, Papa Pius al X-lea, tarina Alexandra si cancelarul german Bismarck. O adevarata istorie si literatura ilustrate, tinand cont ca a existat un set de carti de joc cu chipurile personajelor din romanul “Cei trei muschetari” de Al. Dumas-tatal, in care Aramis si Anna de Austria erau cupa, Athos si Lady de Winter – trefla, d’Artagnan si Constance Bonacieux – pica, iar Portos si ducesa de Chevreuse – caro.
In timpul Revolutiei Franceze din 1789, numele, ca si figurile de pe cartile de joc, au fost schimbate in spiritul ideilor epocii: “geniul razboiului”, “geniul pacii”, “geniul comertului”, “geniul casatoriei”. Napoleon Bonaparte a incercat – fara a reusi – sa schimbe figurile si numele cartilor de joc. El l-a insarcinat pe pictorul Curtii, Jacques Louis David, sa picteze alte carti de joc, noile picturi proslavind, bineinteles, conducerea napoleoniana.
Dupa introducerea, intre anii 1420 si 1430, a gravurii in lemn, cartile de joc s-au ieftinit, asa incit, in scurt timp, a luat nastere o adevarata industrie a fabricarii lor, al carei monopol l-a detinut, mult timp, orasul Ulm, din Germania.
