Articol scris de Andrei Filip
Preistoria s-a scris cu zaruri.
Primul lucru care m-a facut curios apropo de joc au fost componentele, care sint de-a dreptul fantastice. Pe bune, sint la un pas de a-mi inrama harta si a o expune in sufragerie. Din cite imi pot da seama toate sint pictate manual, harta, plansele jucatorilor, cartile de joc si sint tiparite pe hirtie texturata de cea mai buna calitate. Omuletii din lemn seamana cu abstractizarile din Carcassonne dar au coafura afro si poarta piei de animale pe umeri, sau cel putin asa presupun eu.
In plus fata de obisnuitele prostii pe care le gasesti intr-o cutie de joc, gen pioni, harta, etc la Stone Age primesti un pahar de piele pentru minuit zaruri. Genial! Mai lipsea sa aiba zaruri din oase. Jocul e de-a dreptul o bijuterie din punctul asta de vedere. Singura obiectie este legata de faptul ca au cam gresit compartimentarile de carton si acestea trebuie ajustate nitel ca sa permita inchiderea completa a cutiei. In masura in care va deranjeaza, exista rezolvare.
Regulile sunt extrem de simple si intuitive, ca la mai toate jocurile de gen. Poate fi explicat in 10 minute si pina si un pitecantrop ar fi in stare sa joace fluent dupa prima runda. Nu am intilnit situatii conflictuale, doar 1-2 nelamuriri la care am gasit de altfel raspunsul repede.
La fel de putin dureaza si aranjatul mesei. Fiecare jucator primeste tribul sau, o plansa de joc populata cu 5 oameni si 12 unitati de mincare iar in mijloc vine amplasata harta mare cu vecinatatile reprezentind locuri in care oamenii fiecaruia pot sa intreprinda actiuni. Se repartizeaza in locuri prestabilite resursele, cladiri, carti de ‘civilizatie’ si jocul poate incepe.
In esenta jocul se reduce la aritmetica elementara combinata cu calcul probabilistic. Mai pe larg si mai putin sforaitor, exista la fiecare tura un sef de trib. Primul jucator adica. El incepe runda iar dupa el vin ceilalti in ordinea locului la masa. Pe rind fiecare isi trimite o parte sau toti oamenii sa intreprinda diverse actiuni. Dupa ce toti paisanii au fost trimisi cu treburi fiecare jucator isi culege oamenii de pe harta si face actiunile pe care i-a trimis sa le intreprinda in ce ordine vrea el. La sfirsit toti oamenii sint hraniti si runda se incheie, primul jucator devine cel din stinga fostului sef. Sau dreapta, dupa cum joaca fiecare grup. Si tot asa pina se termina jocul.
Actiuni inseamna cules de resurse (mincare, lemne, caramizi, piatra, aur), inmultit productia de griu, fabricat de unelte, construit de colibe si nu pe ultimul rind, imperecheatul. Pentru ca exista o coliba a nebuniilor care permite reproducerea membrilor tribului la modul cel mai sincer cu putinta. Deci fara berze, albinute si alte prostii. Mai multi aborigeni egal mai multe actiuni posibile in viitor dar si mai multe guri de hranit. Cam asa cum e si in viata de zi cu zi.
Pentru culesul resurselor se foloseste un zar pentru fiecare muncas trimis in zona respectiva. Logic, cu cit trimiti mai multi, cu atit cresc sansele de a capata resurse mai multe. Unele sint mai greu de obtinut dar valoreaza mai mult iar altele invers. Resursele obtinute se pot investi mai departe in doua feluri: in constructii, care dau puncte instant sau in carti de civilizatie, care dau puncte la sfirsitul jocului multiplicind diferiti coeficienti acumulati pe parcurs ca numarul de cladiri construite, nr de oameni, unelte, etc.
Cum ziceam la inceput, la baza jocul e un sir lung de ecuatii, statistici si probabilitati. Insa din chestia asta seaca in combinatie cu tematica ‘primitiva’ a iesit dupa parerea mea un joc excelent.
Ca in orice joc cu zaruri exista si o tona de noroc. Faptul ca poti trimite mai multi oameni la treaba in acelasi loc, marind sansele de a obtine resursele dorite este o modalitate de a compensa acest lucru. Uneltele, care in fapt dau fiecare +1 la un rezultat de zar sint alt mecanism de a contrabalansa in favoarea strategiei. Intr-un final insa nimic nu te poate salva de la un ghinion crunt. Pe de alta parte sistemul recompenseaza nu pe cei care joaca ‘la sigur’ ci pe cei care stiu sa-si creeze sanse realistice. Exista prea multe optiuni ademenitoare in fiecare runda ca sa nu vrei sa le faci pe toate. In acelasi timp daca te intinzi prea mult risti sa nu faci nimic bine si o runda pierduta e fatala in jocul asta unde in fiecare minut cineva incaseaza puncte.
Partea cu zarurile nu e totusi asa de enervanta ca in alte jocuri pentru ca norocul/ghinionul fiecaruia e independent de ceilalti. Nu e ca la jocuri gen Settlers sau Risk, unde sansa unuia e nenorocirea celuilalt. Nu, aici fiecare poate fi la fel de privilegiat ca si vecinul sau. Pe de alta parte si interactiunea e limitata. Nu poti influenta cu nimic pe ceilalti. Bine, vorbesc de influenta in mod direct, gen troc, bataie, fault in careu sau alte feluri de interactiune ce-or mai fi. Evident ca din momentul in care ai ales o optiune de care altii nu mai pot beneficia in aceeasi runda le-ai schimbat nitel planurile. Cu toate astea nici n-as zice ca se joaca jocuri paralele, esti influentat de modul in care joaca ceilalti. Si fiecare isi face treaba destul de repede astfel incit nu ai timp sa te plictisesti uitindu-te la ce misuna ceilalti.
Timpul de joc variaza in functie de jucatori. As estima undeva pe la 30 de minute de fiecare participant. Crizele existentiale sint destul de scurte, asa ca foarte rar se intimpla sa astepti dupa cineva sa se hotarasca. E foarte usor sa-ti setezi niste obiective si sa le exploatezi la maxim. Ce nu am incercat pina acum, si asta ar putea aduce un pic mai mult timp de gindire in plus, e sa-mi dau seama de planurile celorlalti si sa le incurc mai mult sau mai putin intentionat. Am jucat pina acum cel putin 20 de partide si nici macar o singura data nu m-am gindit serios la asta. Bine, sint destule situatii in care doi jucatori se bat pe aceeasi actiune dar jocul e destul de permisiv in sensul asta. Chiar daca cineva a ocupat o pozitie care iti trebuia, mai sint si altele disponibile care iti pot aduce puncte.
Si daca tot am ajuns la capitolul strategii generale, inca nu am reusit sa gasesc una despre care sa zic ca e imbatabila. Sint 2-3 directi generale dar in marea majoritate a timpului gasesc ca improvizez intre ele, axindu-ma pe ce mi se pare mai avantajos pe moment. Daca esti genul care planifica cu 5 runde inainte miscarile, atunci jocul asta probabil nu e pentru tine. Ceea ce e bine ca oricum ma enervezi cind vad ca stai sa te gindesti o jumatate de ora unde sa misti pionul ala. In Stone Age nu numai ca improvizezi constant, dar uneori poti foarte bine sa schimbi strategia generala complet in functie de evolutia jocului. Te adaptezi, cam asa cum se adaptau si saracii precursori acum jdemii de ani.
Mi-as fi dorit sa fie posibilitate pentru mai multi jucatori. Nu vreau sa ma bag acum in balanta jocului si de ce anume s-a limitat la 4 jucatori dar am jucat cu 2, cu 3, cu 4 oameni. Toate jocurile au mers excelent. Nu-mi inchipui de ce nu as putea juca mai departe cu 5, cu 6, cu 7 si sper ca autorul va scoate niste expansiuni in acest sens. E pacat, uneori jucam perechi numai ca sa putem participa mai multi. As vrea sa vad mai multe resurse, poate mai multe colibe speciale si modalitati de a face puncte. Sistemul are sigur posibilitatea asta.
In final va recomand sa-l incercati online daca inca nu v-am convins. Exista portalul de jocuri Brettspielweb, intrati pe el ca e gratis si pinditi pe cineva care a deschis o sesiune. Problema acolo e ca lumea nu prea are rabdare sa explice jocuri. Sau cel putin asa am eu impresia. Oricum manualul se gaseste online asa ca puteti sa-l invatati inainte, ca nu e greu. Nu se compara cu jocul fata in fata dar e un pas inainte.
A fost nominalizat la Spiel des Jahres 2008. N-am jucat jocul cistigator, sa-i traiasca palmaresul lui Knizia, dar imi pare rau ca nu a cistigat Stone Age. Merita din plin.
