Pătrunse în Moldova la sfârşitul secolului XVIII, jocurile de cărţi au fost privite ca o distracţie binevenită într-un mediu monoton. Din nefericire, ceea ce părea doar un divertisment candid s-a transformat în cel mai periculos viciu al protipendadei moldovene.
Jocurile de cărţi erau cunoscute occidentalilor încă din veacul al XIV-lea. Această modă a fost preluată de români atât de la militarii ruşi care staţionau în Moldova, cât şi de la călătorii străini. Jocurile de cărţi s-au propagat cu rapiditate în spaţiul urban, fiind practicate cu acelaşi nesaţ atât în casele particulare, cât şi în cafenele, cluburi sau cârciumi. Emoţia generată de joc, adrenalina în exces, plăcerea cacealmalei îi transformau pe jucători, frecvent, în dependenţi.
Mojici şi domni
În cârciumi, clientela era diversă. Cel mai adesea, acestea erau locurile în care curioşii învăţau relativ uşor secretele jocurilor şi metodele cele mai uzitate de trişare. Odată însuşite aceste tehnici, deţinătorul se putea întreţine fie jucând, fie învăţând la rândul său pe alţii ceea ce el ştia. Protipendada evita astfel de locuri, preferând să joace cărţi în medii mai elevate, precum cafenelele, cluburile sau saloanele particulare.
În Jockey Club, celebrul club ieşean, regulamentul din anul 1862 interzicea membrilor săi jocurile de noroc. Erau admise doar jocurile de whist şi preference. Paradoxal, deşi bordelurile erau privite ca locuri prin excelenţă viciate, în „Regulamentul pentru prostituatele din oraşul Iaşi“ din 1882, în aceste locuri nu trebuiau să se facă „întâlniri de petreceri şi banchete, precum nici jocuri de hassard şi nici vânzare de băuturi spirtuoase“.
Tipuri de jocuri
În trecere prin Moldova, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, doctorul Andreas Wolf consemna că aici se juca mariage, panţarola, ghiordumul şi faraonul. Cele mai îndrăgite erau ultimele două. Ghiordumul era şi preferatul şarlatanilor, care-l jucau cu multă dexteritate. În secolul al XIX-lea, moldovenii jucau cu nesaţ stos, lansquenet şi maca – jocuri de noroc, dar şi whist, preference, piquet – jocuri speculative.
Dintre jocurile distractive se numărau ghiordum, kontsina, ramţ şi calul alb etc. Femeile mai în vârstă sau tinerele îşi petreceau deseori timpul jucând patience, încercând să-şi afle viitorul. Împătimiţii jocurilor de cărţi preferau jocurile „dizbrăcătoare“, interzise, precum bancul şi stosul.
Averi puse în joc
Pasiunea pentru jocul de cărţi îi cuprinsese în egală măsură atât pe boieri, cât şi pe consoartele lor. Mizele erau pe măsura rangurilor jucătorilor. Acestea puteau varia de la sume modice până la zeci de mii de galbeni, pentru a păstra o concordanţă între poziţia în ierarhia socială şi statutul de la masa de joc. Bunica lui Radu Rosetti, Efrosina Manu, era o jucătoare pătimaşă de cărţi, care nu ezita să cheltuiască sume importante de bani, lăsând o datorie substanţială după moartea sa, de 32.000 de galbeni sau 375.000 de franci de aur.
Gheorghe Sion relata în scrierile sale că fiind invitat să joace o partidă de cărţi alături de Al. I. Cuza şi Smaranda Balş, a rămas surprins de suma mare de bani pe care o câştigase la sfârşitul jocului . Răspunsul i l-a dat Cuza, care i-a explicat galant că „cucoana este bogată şi nu joacă mai ieftin“.
În a doua jumătate a secolului XIX, o altă boieroaică, Ana Balş, a rămas celebră prin neobişnuitele partide de cărţi pe care le juca cu spuma societăţii ieşene şi chiar cu directorul penitenciarului din Păcurari, unde fusese închisă după ce apostrofase şi ameninţase cu cravaşa un preşedinte de tribunal, aşa cum amintea Rudolf Suţu.
Averi puse în joc
Dintre jucătorii pasionaţi de jocul de cărţi mai amintim pe Al.I.Cuza, Nicu Ghica, Ionică Greceanu, Alexandru Sturdza, iar din secolul XX pe Duiliu Zamfirescu, Matei Cantacuzino, Gheorghe Mârzescu şamd.
În timpul primului război mondial, după retragerea guvernului la Iaşi, mulţi dintre membrii clubului similar de la Bucureşti şi prietenii acestora puneau drept gaj averile şi moşiile lor la mesele de joc din cadrul Jockey Club-ului. Constantin Argetoianu îşi amintea de partidele lungi de poker, care se întindeau pe durata a două zile. Generalul Bebe Costescu, recent eliberat din prizonieratul de la Stralsund, pierdea în urma unei astfel de partide arenda pe un an a moşiei soţiei, în favoarea arendaşului său.
Speculanţii
Duiliu Zamfirescu, jucător de baccara, se înfrupta fără jenă din averea lui Lupesco, fiul unui bogătaş din Râmnicu Sărat, caracterizat de Argetoianu ca fiind „plin de bani şi ahtiat de viaţă elegantă“, în ciuda manierelor sale care lăsau de dorit. Matei Cantacuzino, preşedintele Clubului în anul 1918, mare amator de bridge, şi-a dat demisia atunci când a aflat, culmea ironiei, că un inspector de poliţie a fost învinuit de membrii clubului că trişa.
De altfel, se pare că un alt trişor celebru, Gheorghe Mârzescu, a stat la baza despărţirii Jockey Clubului din Iaşi de cel din Bucureşti, după spusele lui Argetoianu. Ca majoritatea pasiunilor devastatoare, jocul de cărţi a făcut numeroase victime. Majoritatea jucătorilor îşi plăteau scump dependenţa. În secolul XIX erau numeroase familiile boiereşti sărăcite, divorţurile, duelurile şi sinuciderile din cauza eşecurilor repetate suferite la jocul de cărţi.
